Importanta exercitiului fizic

Importanta exercitiilor fizice in mentinerea unei cat mai bune stari de sanatate a fost apreciata inca din vremuri stravechi. Urmatorul citat din traditia ayurvedica este foarte semnificativ:

"Activitatea trupului care este destinata cresterii puterii si fermitatii corporale este numita exercitiu fizic. El trebuie practicat cu regularitate si intr-o masura corecta. Usurinta fizica, fermitatea trupului, capacitatea de munca, rezistenta fizica la ridicarea unor greutati, eliminarea tulburarilor fiziologice si stimularea functiilor digestive se poate obtine in mod eficient prin exercitiu fizic care este realizat corect. in schimb, supra-efortul duce la oboseala, epuizare, ori poate da nastere altor neajunsuri trupesti."

Viata omului modern

O caracteristica importanta, insa nedorita, a vietii moderne, care face ca viata moderna sa se deosebeasca net de viata omului din trecut, este nivelul scazut al activitatii fizice. Datorita multiplelor mijloace tehnice aflate la dispozitie, in viata omului modern s-au redus considerabil situatiile care pot solicita corpul sa realizeze exercitii fizice.

Studiile epidemiologice moderne au aratat ca traiul sedentar, impreuna cu starea de obezitate asociata acestuia, reprezinta factori importanti care contribuie la aparitia unor boli grave, cum sunt diabetul si ateroscleroza. in prezent, coexistenta acestor doua boli este o cauza frecventa de mortalitate, iar morbiditatea in diabetul zaharat este reprezentata de complicatiile cardio-vasculare.

Fiziologia exercitiilor fizice

Studiul detaliat al efortului muscular a inceput in secolul XVIII, cand Antoine Laurent Lavoisier si Pierre Simon de Laplace au descoperit ca efortul muscular consuma oxigen si produce dioxid de carbon. Pe masura avansarii cercetarilor a devenit din ce in ce mai clar faptul ca exercitiile fizice implica nu doar muschii, ci si multe alte tesuturi corporale. Intr-adevar, in cazul activitatii fizice este necesara o extraordinara coordonare respiratorie, circulatorie si nervoasa, toate conlucrand in mod controlat.

In secolul XIX, aproape toti fiziologii renumiti studiau exercitiile fizice. In secolul XX, cercetatorii A.V. Hill din Marea Britanie, August Krogh din Danemarca si Otto Meyerhof din Germania au primit premiul Nobel, in special pentru cercetarile lor asupra muschilor si asupra exercitiilor fizice. In anii de dinainte de al 2-lea razboi mondial, Laboratorul de studiere a oboselii, din cadrul universitatii din Harvard, a devenit centrul mondial al studiului experimental al exercitiilor fizice.

S-a constatat ca, atunci cand se afla in stare de relaxare, un om normal si sanatos inhaleaza intre 6 si 8 litri de aer pe minut, din care aproximativ 0,3 litri de oxigen sunt transferati din alveolele pulmonare in sange. Simultan, dioxidul de carbon este eliminat din sange si expirat. Cand acelasi om este antrenat intr-o activitate care ii solicita la maxim musculatura, poate sa inhaleze 100 litri de aer pe minut, din care sa extraga 5 litri de oxigen.

Termenul "cantitatea maxima de oxigen", introdus de Hill in 1924, caracterizeaza limita superioara a performantei unui individ si s-a dovedit a fi extrem de util in practica fiziologica. Capacitatea maxima de absorbtie a oxigenului in cazul unui individ normal nu este corelata cu capacitatea de ventilatie sau difuzie a plamanilor, ci cu capacitatea maxima de pompare a inimii. Capacitatea maxima de absorbtie a oxigenului este un indice important al capacitatii circulatorii, in cazul unei functionari corecte a plamanilor.

Rolul vital al oxigenului

Mecanismul de control respirator previne acumularea dioxidului de carbon in cantitati mari si virtual asigura o cantitate adecvata de oxigen, pe un domeniu care se extinde de la odihna la mobilizare maxima. Hill a studiat efectele inhalarii de oxigen pur in timpul exercitiilor fizice. Efectul imediat al trecerii de la inhalarea aerului, la inhalarea aerului imbogatit cu oxigen, in timpul unor exercitii realizate constant, este scaderea considerabila a vitezei respiratiei.

Atletii care au inhalat aer imbogatit cu oxigen pe perioada antrenamentului au semnalat o eliminare pronuntata a senzatiei subiective de epuizare si o descrestere a numarului de respiratii pe minut. Inhalarea de oxigen a marit capacitatea de efort a atletilor.

Pe de alta parte, Jocurile Olimpice din Mexic au demonstrat efectul advers al altitudinii mari si al hipoxiei (deficienta de oxigen) asupra atletilor care au participat.

Nevoia de oxigen

Un mecanism important utilizat de corp in conditii severe de stres, cauzate de exercitii fizice solicitante, este capacitatea de a genera o nevoie marita de oxigen.

Dr. Roger Bannister din Anglia in 1954 (fiind atunci in timpul studentiei la medicina) a alergat o mila in 4 minute. Ulterior, Peter Snell, din Noua Zeelanda, a alergat o mila in 3 minute si 54 secunde. Astfel de recorduri sunt posibile, deoarece mecanismele corporale permit unui corp antrenat sa treaca temporar peste capacitatea obisnuita de a transporta oxigen la muschii activi si sa compenseze aceasta dupa terminarea efortului. Ventilatia si inhalarea oxigenului continua sa ramana mai crescute decat in starea normala a corpului, o perioada de timp dupa ce efortul a incetat.

Termenul "stare stationara" este utilizat de fiziologii care studiaza efortul fizic pentru a defini ritmul activitatii care poate fi sustinuta o perioada lunga de timp, fara sa apara o nevoie suplimentara de oxigen.

In timpul unei activitati continue, cum ar fi mersul pe jos cu o viteza de 5 km pe ora timp de cateva ore, nevoia de oxigen creste rapid la inceput si apoi scade. Ulterior, ea poate sa ramana aceeasi cateva ore. In timpul unei activitati solicitante, nevoia de oxigen creste rapid si continuu pana la terminarea activitatii.

Adaptarea la efort fizic

In mod normal, sangele arterial contine aproximativ 18% oxigen, exprimat volumic (transportat de hemoglobina din celulele rosii). Daca se inhaleaza oxigen pur, acest procent creste la 18,5%. In timpul odihnei tesuturile absorb oxigen cu o viteza care scade procentul de 18% oxigen in sangele arterial la aproximativ 12% in sangele venos. Aceasta este diferenta arterio-venoasa.

Pe de alta parte in timpul exercitiului fizic sangele poate ceda tesuturilor si pana la 15% oxigen, de aproape 2,5 ori mai mult decat in timpul relaxarii. Proprietatile biologice ale hemoglobinei au un rol important in adaptarea corpului la efort.

In cazul unui tanar, inima isi poate creste forta de contractie de la 5,5 litri de sange pe minut in perioada de relaxare, la de aproape 5 ori mai mult in timpul efortului maxim. La maxim, necesitatile de oxigen ale inimii cresc forta sa de contractie, atat prin accelerarea pulsului, cat si prin cresterea volumului de sange pompat. Pulsul se poate dubla sau chiar tripla, volumul de sange pompat poate ajunge de la 60-80 ml pe bataie, in timpul relaxarii, pana la 120 ml, in timpul efortului.

La un efort moderat inima fie isi accelereaza pulsul, fie isi mareste contractia, in functie de antrenamentul individual si probabil si in functie de alti factori. Inima unui atlet antrenat isi mareste volumul de pompare mult mai rapid decat inima unei persoane sedentare.

Sub stresul emotiilor, cum ar fi teama sau mania, inima isi creste capacitatea aproape in intregime prin accelerarea pulsului. Daca nervii care controleaza pulsul sunt blocati experimental folosind medicamente, inima isi va creste oricum volumul de pompare. Cresterea capacitatii cardiace pe perioada stresului emotional este considerabil mai scazuta decat in conditii de stres fizic, nu mai mult de 1/3 peste capacitatea normala din timpul relaxarii.

sursa:
http://www.armonianaturii.ro